Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Suntem ceea ce citim?

        de Gabriel Nedelea

Neverosimil de mult, aş răspunde la întrebarea din titlul acestei recenzii. Am început să mă gândesc mai mult la asta după una dintre lecturile complete din Don Quijote de la Mancha, roman în care Cervantes răstoarnă cu bună ştiinţă raportul dintre realitate şi artă, inversând vectorii mimesisului. Aveam să-mi dau seama, cred că şi cu ceva ajutor venit dinspre exegeza literară, că astfel avea să se întâmple şi în Madame Bovary. Cele două romane oferă un soi de pedagogie negativă, transmit un avertisment cu privire la impactul existenţial al literaturii. Totul este scris în carte, mi s-a spus de foarte mic, şi mi s-a părut simplu, fiindcă bunicii mei, ţărani din sudul Olteniei, aveau o singură carte în casă, Biblia. Lucrurile s-au complicat când am avut intuiţia cărţii de nisip.

La astfel de meditaţii, mai mult sau mai puţin ingenue, ne îndeamnă Alberto Manguel prin volumul Monştri fabuloşi. Autorul este o adevărată călăuză în ţara din oglindă, adică în memoria culturală care ne organizează vieţile. Intrigă acest monştri din titlu, prin care sunt numite personajele ce ne sunt prieteni literari, mai ales că în felul ăsta delimitează clar un registru ontologic, acela al literaturii. Dar „cititorii au ştiut dintotdeauna că reveriile ficţiunii dau naştere lumii pe care o numim «reală»” (p. 10). Este reconfortant să afli că există cineva, un gânditor de anvergura acestui autor, care crede că deşi „biologia afirmă că descindem din creaturi din carne şi oase”, „în adâncul nostru, ştim că suntem fiii şi fiicele unor fantome din cerneală şi hârtie” (p. 8). Sigur, este vorba şi despre o metaforă aici, una contraintuitivă, până la urmă, ce ne invită să vedem cât de mult suntem pătrunşi de ficţiune, chiar şi atunci când lectura nu este dintre obiceiurile noastre cele mai puternice. Cred că e nevoie de ceva curaj să recunoşti că: „Experienţele lumii – iubirea, moartea, prietenia, pierderea, recunoştinţa, perplexitatea, angoasa, frica –, toate acestea, precum şi propria mea identitate schimbătoare, le-am învăţat de la personajele imaginare pe care le-am întâlnit în lecturile mele, mult mai mult decât de la chipul meu umbrit din oglindă sau de la reflexia mea în ochii celorlalţi” (p. 16). Nu este vorba despre simulacre, ci despre narativizările fundamentale prin care ne construim identitatea. În sensul acesta, slavă cerului, s-a constituit un canon literar natural, i-aş zice, răspunzând exclusiv nevoilor noastre de sens, şi nu voinţei de putere. Putem constata asta şi parcurgând cuprinsul cărţii lui Manguel: Domnul Bovary, Scufiţa-Roşie, Dracula, Alice, Faust, Superman, Lilith, Himera, Iov, Robinson Crusoe, Quasimodo, Căpitanul Nemo, Dona Emilia, Else cea isteaţă, Sindbad etc. Nu putem să nu remarcăm că multe dintre ele sunt din aşa-zisa literatură pentru copii. Acest lucru ne spune, de fapt, cât de receptivi suntem la vârstele fragede.

Nu împărtăşim, totuşi, întru totul aceiaşi prieteni şi nici nu legăm exact aceleaşi prietenii. De-asta am şi citit cartea pe sărite. De pildă, nu mă atrag deloc Dracula, Don Juan sau Iov. Însă nu pot rezista când văd ceva scris despre Alice. (Este motivul pentru care am cumpărat nu numai această carte, dar şi pe precedenta a autorului, Un cititor în Pădurea din Oglindă). Iar această curiozitate mi-a fost răsplătită din plin: „Şi totuşi, în ciuda aparentei sale nebunii, asemenea celei din Ţara Minunilor, lumea noastră sugerează în mod ispititor că are un înţeles şi că, dacă privim cu luare-aminte dincolo de «nonsens», vom afla ceva care o explică pe deplin. Aventurile lui Alice se desfăşoară cu o precizie şi o coerenţă neobişnuite, astfel încât noi, în calitate de cititori, avem sentimentul crescând că în tot acest nonsens există un sens ascuns. Întreaga carte are calitatea unui koan zen sau a unui paradox grecesc, e ceva plin de înţeles şi totodată inexplicabil, a ceva aflat în pragul revelaţiei. Ceea ce simţim, alunecând şi noi prin vizuina iepurelui şi urmând-o pe Alice în călătoria ei, este că nebunia Ţării Minunilor nu este nici arbitrară, nici inocentă. Jumătate epopee şi jumătate vis, născocirea lui Lewis Caroll ne înfăţişează un spaţiu necesar undeva între pământul solid şi tărâmul basmelor, o perspectivă din care privim universul în termeni mai mult sau mai puţin expliciţi, transpusă, să spunem aşa, într-o poveste” (pp. 45-46). Pentru mine, această capodoperă este importantă şi pentru că este cea dintâi care ne spune că nu visăm doar cum ne-a impus romantismul (cel din toate timpurile).

După o astfel de lectură îţi vine mai uşor să recunoşti că cele mai multe principii le-ai conştientizat ca atare prin literatură. Mă surprind adesea gândindu-mă la Micul Prinţ, alături de Peter Pan, marele absent dintre monştrii lui Manguel, şi la sfaturile din această carte fundamentală. Mă gândesc la cum îl învaţă vulpea prietenia pe Micul Prinţ, cum îl învaţă îmblânzirea reciprocă şi „împodobirea inimii”, adică nevoia de ritual, pentru că, iar acesta este unul dintre marile secrete, „nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi” (Anoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ, traducere de Ileana Cantuniari). Lectura este un asemenea ritual prin care, precum în basme, sunt chemaţi într-ajutor prietenii fabuloşi.


© 2007 Revista Ramuri